Cea mai veche mențiune a localității Recaș datează încă din anul 1318, fiind una dintre cele mai vechi așezări din Banat. De-a lungul istoriei, Recaș a purtat același nume, Recaș (în 1450: Rekas), care are o origine slavă, din cuvântul „rika”, ce înseamnă „pârâu”, deși dovezile arată clar că satul avea populație valahă încă din Evul Mediu.
Istoricul Nicolae Ilieșu arată că, în 1359, mai multe familii de români din Moldova au fost așezate aici de regele Ludovic cel Mare, primind pământ și privilegii fără să renunțe la credința ortodoxă. Curând după aceea, drepturile au fost acordate și unor bulgari, ceea ce a făcut din Recaș un mozaic etnic divers încă din acele timpuri.
Recaș s-a afirmat rapid ca un centru regional important; în 1470, într-un „oppidum Rekas” erau incluse 20 de localități, iar localitatea beneficia de privilegii de oraș și chiar de o vamă funcțională. La mijlocul secolului al XVII-lea, au fost așezați aici sârbi din zona Bacica, numiți de localnici „șocați”, pentru religia lor catolică și posibil pentru originea croată.
Colonizările succesive au condus la formarea a trei așezări distincte la mijlocul secolului al XVII-lea: Recașul Valahilor (Vlașnița), Recașul Șocaților (al sârbilor) și Recașul Bulgaria. Românii, amplasați aproape de râul Timiș, în zona gării de astăzi, au fost nevoiți să se mute din cauza inundațiilor și conflictelor cu sârbii, stabilindu-se adesea în localitatea vecină Izvin. Astfel, în primul recensământ habsburgic, Recașul Valah apărea ca depopulat.
Epoca habsburgică a marcat o relansare puternică a localității, odată cu colonizările germane, începând din 1764, când administratorul Koll a adus numeroși coloniști germani, care au pus bazele nucleului Recașului german. Între 1764 și 1786, mai multe valuri de șvabi au migrat aici, în căutarea unui trai mai bun.
După ce Banatul a trecut sub administrația maghiară, la începutul secolului al XIX-lea a început maghiarizarea și colonizarea cu locuitori maghiari, cel mai numeros val venind în 1899. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Recașul a cunoscut o dezvoltare economică și socială spectaculoasă, devenind reședință de pretură și punct administrativ regional important.
În 1894 s-a construit o fabrică mare de cărămidă, iar în 1902 a apărut primul ziar german local, „Temesrekaser Zeitung”. În perioada interbelică, orașul beneficia de o școală primară, o școală confesională catolică, un cazinou, o asociație a pompierilor, un cerc agricol german și un club sportiv.
În epoca socialistă, Recaș a fost o comună cu șase sate componente: Izvin, Bazoș, Petrovaselo, Herneacova, Stanciova și Nadăș. După un referendum și îndeplinirea condițiilor legale, Recaș a primit în 2004 statutul oficial de oraș.
Această istorie fascinantă arată cum Recaș a fost mereu un punct de întâlnire al diversității culturale și un centru economic vital în regiune, evoluând permanent prin valuri de colonizări și schimbări sociale.
